Part of me.

Timpul trece . Chiar si atunci cand pare imposibil. Chiar si atunci cand fiecare bataie a ceasului doare la fel ca pulsul sangelui sub o vanataie . Trece neregulat cu rataciri ciudate si cu pauze  traganate , dar trece . Chiar si pentru mine .
 M-am inselat in privinta multor lucruri . M-am inselat in privinta persoanelor in care aveam incredere deplina ; in care credeam cu desavarsire ca vor fi mereu aici , langa mine . Am cladit o prietenie timp de 9 ani ,imi iubeam cea mai buna prietena ca pe o sora ; ca pe un inger - intoteauna ea a fost pe primul plan , chiar daca nu am lasat sa se vada asta .
Si Claudiu ... Oh, da . ! Cel care ma facuse sa cred ca viata are si partile ei frumoase, si ca in sfarsit , am gasit pe cineva care sa ma iubeasca asa cum sunt . Dar, din nou ... Viata s-a bagat . :) Si .. a mai fost si vina mea . A trecut mai bine de o luna de la  ambele *dezastre* . Dar si acum imi e interzis sa imi amintesc de el , de amandoi si sunt prea ingrozita sa uit ; o coarda prea subtire ca sa pot merge pe ea . La inceput , a fost cumplit ; aveam senzatia ca mi se face o gaura imensa in piept si mi se extirpau  organele vitale , lasand rani deschise care continuau sa pulseze si sa sangereze in ciuda trecerii timpului . Eram si sunt constienta ca plamanii mei trebuie sa fie intacti , dar totusi inca ma chinui sa respir  , iar capul mi se invarte ca si cum eforturile mele nu duceau nicaieri .Dar daca *gaura* nu se va mai vindeca niciodata ? Daca marginile sangerande nu se mai vindecau ? Daca raul va fi permanent ?
 Probabil - defapt cu siguranta- ca imi bate inima , dar nu aud sunetul pulsului in urechi ; imi simt mainile vinete de frig .  Cand simt ca vine - durerea- ma ghemuiesc , imbratisandu-mi coastele pentru a-mi tine toate partile corpului la un loc .
Si cu toate acestea , am aflat ca pot supravietui .  Sunt vie , simt durerea - ea imi radia afara din piept trimitand  valrui de suferinta spre membre si cap - , dar a fost si este ... suportabila . Pot sa traiesc cu asta . Nu am simtit niciodata ca durerea s-ar fi diminuat cu timpul ; ci ca devenisem suficient de puternica s-o pot suporta.
 Acum doua seri mi-am adus aminte de un film pe care l-am vazut cu Andra , la ea acasa . Nu imi mai aduc aminte titlul acestuia , dar stiu ca era vorba de un barbat ce s-a transformant intr-un mosntru cautandu-si iubirea pierduta / moarta - lua-ti-o cum vreti- . Pe cand imi aminteam finalul , cand monstrul isi taraia picioarele spre ultima victima care se zbatea sa supravietuiasca , mi-am dat seama care era problema .  Secventa oscila intre fata ingrozita a protagonistei si chipul ca de mort , lipsit de emotie al urmaritorului , in timp ce distanta dintre ei se micsora .
Si mi-am dat seama care dintre ei semana mai mult cu mine . M-am ridicat din pat ... M-am gandit mai bine . E ironic cum la finalul '' povestii'' mele , eu urma sa devin un monstru . Nu ca nu as fi visat vreodata asta , dar nu visasem vreodata sa devin un cadavru grotesc si viu  . Era deprimant ca nu mai eram eu protagonista si ca povestea mea (in ambele cazuri) , a noastra , luase sfarsit .
Oricum , timpul trece intotdeauna mai repede cand urmeaza sa se intample ceva neplacut . Veneam de la liceu , o zi banala , stoarsa de speranta . In fine , cand treceam strada - evident , pe rosu - o masina imi taiase calea  .  Evident , nu vroiam sa ma sinucid . Chiar si la inceput , cand moartea ar fi fost o usurare indiscutabila , nu am luat-o in calcul . Trebuia si TREBUIE sa imi tin promisiunea , oricat de greu ar fi .
Atunci mi-am dat seama ca nu vedeam niciun motiv sa imi fie teama . Nu puteam sa imi inchipui niciun lucru de care imi mai putea fi frica , cel putin , nu fizic . Este unul din putinele avantaje atunci cand pierzi tot ce ai iubit .
 In fine , exact in acel moment , am auzit o voce furioasa , familiara , frumoasa ; fina - precum catifeaua .Vocea lui . - am o grija incredibila sa nu ii rostesc numele nici macar in gand de cand durerea a revenit - si am fost surprinsa  ca la auzul vocii sale nu am cazut in genunchi   si nici macar nu m-am tavalit pe jos din cauza pierderii lui .
Fara sa vrea , mintea mi-a eliberat amintirile cu ei doi . Cu Sabina si Claudiu .. Bineinteles , ca m-au napadit lacrimile si durerea tot persista , asa ca mi-am strans coastele in brate , atat de tare incat am crezut ca mi le voi rupe singura .
Vocea lui , tot ma bantuie ... imi aduc aminte cand imi scria cantece sau imi spunea romante ,la miezul noptii ... Falsa dovada ca lui ii pasa de mine , un dar dubios din partea subconstientului meu .
Ma chinuiam sa nu ma gandesc la ei , dar nu ma chinuiam sa uit . Mi-am facut griji - aseara , tarziu in noapte  cand epuizarea provocata din lipsa de somn  imi distruse *sistemul de aparare* - ca ar putea sa dispara totul . Ca mintea mea e o sita si intr-o zi nu o sa mai fiu in stare sa-mi amintesc culoarea ochilor lui , chipul Sabinei , atingerea pielii lui catifelate , zilele de vara petrecute in fata blocului cu ' sora mea' sau timbrul vocii lui . Nu am voie sa ma gandesc la ele , dar trebuie sa le tin minte .
Sunt doua lucruri in care trebuie sa cred  pentru a putea trai . - trebuie sa stiu ei exista si ca sunt fericiti . Asta e tot . In rest , pot sa suport restul . Atat timp cat ei exista .

 " Nu e chiar atat de rau !Nu e chiar atat de rau !" incearca mintea mea sa ma consoleze mai mereu . E adevarat . Nu e chiar atat de rau . Nu e sfarsitul lumii .
 A fost doar sfarsitul scurtului meu moment de liniste ; de fericire . Asta era tot .
Nu e chiar atat de rau ... dar e .. destul de rau .Adica ... in cate feluri poti distruge o inima si apoi sa te mai astepti sa bata ?
 Noaptea trecuta i-am visat pe amandoi . Era totul ca inainte - neschimbat . Eram pe iarba cu amandoi , buzele lui netede ca sticla imi atingeau parul , fruntea . De fiecare data era ca un soc electric pentru inima mea .
Erai un rai - chiar in mijlocul iadului .  L-am privit cu intensitate , dorindu-mi mai mult ca orice  ca viitorul sa nu mai vina niciodata . Ca acest moment sa dureze o vesnicie , sau daca asa ceva nu era posibil , ca eu sa incetez sa exist cand momentul se va termina . Pierdusem notiunea timpului ; soarele rasarea si - din obisnuinta care mi-am format-o de a ma scula cu noaptea-n cap - am deschis usor ochii si m-am ridicat  realizand ca totul a fost un vis , a fost doar in imaginatia mea .  Gandindu-ma ca e sambata si ca as mai putea dormi , m-am intins in pat , dar tremuram mult prea tare ca sa pot spera ca voi dormi . M-am ghemuit strans ca o minge sub cuvertura mea si am dat piept cu realitatea ingrozitoare . Nu aveam ce sa fac . Nu aveam ce precautii sa imi iau . Nu era niciun loc in care sa ma pot ascunde de durerea ce imi marea *gaura* . Nu e nimeni care sa ma poata ajuta .
Mi-am dat seama ca situatia mea e mult mai rea decat imi imaginasem ca va fi .
M-am imbratisat si mai strans . ,, Ca si cum nu as fi existat '' , m-am gandit la promisiunea disperata ce le-o facusem . Ce promisiune stupida si imposibila . Cum voi putea sa stau departe de ei , cand inima mea tanjeste dupa timbrul vocii lui , dupa glumele proaste facute de ea, dar la care intotddeauna radeam ? De momentele prin care am trecut cu amandoi - si bune  si rele ?
Am ras amar in sinea mea , inca luptandu-ma sa respir . Umorul meu negru ma facu sa uit durerea . Incetul cu incetul am reusit sa respir din nou si sa ma las in voia somnului .
 A trecut destul de usor marea parte a zilei ... Trebuia sa ies cu cainele afara ... Simteam mirosul de ploaie , cand ma uitam pe geam . o picatura s-a zdrobit de obrazul meu si mi-am dat seama ca trebuie sa ies afara . Zis si facut . Ploaia rece mi se scurse prin par dupa care imi gadila obrajii ca niste lacrimi dulci . Ma ajuta sa imi eliberez mintea . Am clipit sa-mi scutur stropii de pe ochi , uitandu-ma in gol , de-a lungul plimbarii mele cu Lucky ...

 Ma gandesc ca ... daca as putea sa dau timpul inapoi , sa indrept greselile facute , as face-o . Dar nu pot . Asa ca sper ca voi , cititorilor , prietenilor , haterilor si toti cei care imi cititi blog-ul ... -daca v-am gresit cu ceva,orice - sa imi acceptati scuzele .

Tin sa imi cer iertare prietenilor , si mai ales lui Claudiu pentru inutila mea posesivitate . Unii dintre voi cred ca stiu mai bine motivul caruia am fost asa . Imi pare rau . Pierderea Sabinei si a lui Claudiu m-au schimbat , m-au facut sa realizez cat de importanti erau pentru mine si cat de proasta am fost ca i-am pierdut . Va rog , iertati-ma . Aveti toate motivele sa ma urati ,dar va rog ... Imi puteti acorda inca o sansa,voi toti ? - nu numai cei 2- . Multi dintre voi sunteti o parte din mine si mi-ar fi foarte greu fara voi , desigur , e ok , daca vreti sa scapati de mine ... Nu va compatimesc . Aveti tot dreptul .

Va las acum o melodie pe care , eu personal , o iubesc .clickk .<3